Friends beyond everything

Well , noul meu proiect . Nu are romantism , e doar o poveste despre prietenie si despre cat de extrema poate fi ea uneori . Sper sa va placa oricum . Now , the first chapter . Enjoy !
Capitolul I – Pagini din trecut

,, Poate că mă înşel , dar viaţa nu se află în posesia noastră cu atât mai puţin cu cât nici măcar nu îi acordăm atenţie , crezând că ne aparţine de drept , nu că ne-a fost dăruită . Viaţa ... un cuvânt care înseamnă atât de puţin pentru noi , dar care ar trebui să ne definească . Stau şi meditez ... pentru ce existăm dacă nu preţuim asta atât cât ar fi trebuit ? Oare ce scop mai presus de înţelegerea noastră ne menţine încă vii ?
Moartea nu este o soluţie se spune , dar când totul te plictiseşte şi te deprimă , de ce să mai continui să trăieşti ? Cum îţi mai serveşte atunci patetica ta viaţa pe care oricum nu dai doi bani ? Nu faci decât să amâni inevitabilul pe care oricum ţi-l doreşti în astfel de momente . Atunci ce diferenţă este între tine şi un sinucigaş ? E simplu : pe când un sinucigaş face aceasta alegere doar pentru că el nu găseşte şi în mod sigur nu are altă cale , tu o faci tocmai pentru că ai altă soluţie , dar aceasta ţi se pare mai bună decât toate . Ideile şi gândirea mea ... hmm , o să spui probabil că sunt deprimante ca şi mine . Ei bine , în acest caz ai avea dreptate , sunt deprimată , dar nu de asta gândesc aşa , în plus eu privesc situaţia din exterior neparticipând decât cu sugestii ca să spun aşa . Deprimarea mea nu contribuie decât cu puterea de a privi mai clar lucrurile , de a putea vedea din altă perspectivă totul . Depresia survine de cele mai multe ori din indiferenţa celor din jurul nostru . Nepăsarea doare la fel de mult ca o rană adâncă de cuţit . Dar hey , asta e doar ceea ce cred eu sau aş putea spune ceea ce trăiesc , deci nu văd cum te-ar putea ajuta pe tine care probabil că treci prin aceeaşi situaţie de vreme ce te oboseşti să citeşti . Dar chiar dacă asta te deprimă sau mă rog , îţi creează o anumită stare atunci ar fi de preferat să ai un sprijin . Aici intervin desigur prietenii . Acei oameni care sunt întotdeauna acolo , susţinându-te pe tine , un biet nenorocit . Ei sunt cei ce te sfătuiesc sau pur şi simplu te ascultă , lucru ce preţuieşte de cele mai multe ori mai mult decât orice altceva . Le pasă de tine şi asta ar trebui să fie suficient . Dar din nou vorbesc din experienţa mea . Astea sunt lucruri care te pot sau nu ajuta . Întotdeauna depinde de varietatea gândurilor tale şi de multitudinea problemelor pe care desigur le ai . Spun multitudine pentru că în mod normal nu sunt doar câteva , de fapt nu cunosc persoana care să aibă doar un număr mic de chestii pe cap sau cel puţin aşa cred . Poate că nu am dreptate , poate că vouă în mod normal nu vi se întâmplă aşa ceva şi poate credeţi că nu sunt sănătoasă sau mai ştiu eu ce alte lucruri , dar pentru mine toate acestea sunt reale , le simt , le trăiesc , zi de zi , dar am învăţat să rămân indiferentă , să tratez totul pur şi simplu din punctul de vedere al unui străin , adică fără a le da importanţa pe care ar trebui s-o dau .
De ce spun toate astea poate vă întrebaţi . Dacă am atâtea probleme , atunci cine naiba mă cred pentru a vă da sfaturi sau şi mai rău pentru a-mi spune părerea ? Desigur , vă voi face plăcerea de a vă spune exact cine sunt şi ce vreau să spun prin toate astea care probabil că până acum au reuşit să vă plictisească sau chiar să vă enerveze . Ei bine , numele meu este Alice , o mică franţuzoaică de 17 ani , iar acesta este blogul meu , locul unde îmi aştern gândurile bune sau rele , încercând să-i ajut măcar cu sfaturi pe cei ce seamănă cu mine cel puţin din punctul de vedere al modului de viaţă .’’

O fată cu părul castaniu , tuns scurt , îşi lasă capul pe spate , privind în sus . Ochii mari , clari şi verzi , mult prea plictisiţi , chiar prea indiferenţi pentru vârsta ei , fixau tavanul camerei fără chef . Închise cu piciorul clapa de la laptop , aceasta scoţând un zgomot sec . Rămase câteva minute cu ochii închişi , nemişcată , încât dacă nu ai fi văzut cum i se mişcă coşul pieptului , ai fi jurat că a trecut în nefiinţă . Pleoapele ei tremurau spasmodic , trădându-i frământările interioare care probabil că o rodeau pe dinăuntru pentru că din când în când se încrunta . Lăsă să-i scape un suspin .
- Aiurea ... de la o vreme numai tâmpenii gândesc şi mai nou le şi scriu ... Argh ! se auzi vocea enervată a tinerei fete . Aproape instantaneu , se ridică de pe scaun , făcându-l să cadă cu zgomot pe parchetul neacoperit cu vreun covor sau altceva . Pur şi simplu stupid !
Alice se trânti în pat , începând să fluiere . În fond , singurătatea o apăsa îngrozitor de câteva săptămâni . Părinţii ei erau în America , dar asta nu îi împiedica să o verifice aproape zilnic . La început , când a aflat că ai ei vor pleca pe o perioadă nelimitată de timp , se simţise mulţumită pentru că putea în sfârşit să-şi controleze viaţa, fără a mai fi nevoită să respecte programul impus de mama ei sau să suporte predicile infinite ale tatălui , dar asta dură până când a descoperit că urma să aibă o doică . ,,La 17 ani ? V-aţi ieşit din minţi complet !’’ aproape că răcni ea . ,,Nu aveţi cum să mă obligaţi să accept una ca asta aşa că nu o voi face . Subiect inchis!’’ . Şi subiect inchis era pentru că odată ce Alice se hotăra asupra unui lucru , nimeni nu o mai putea face să se răzgândească . Aşa că au renunţat . Lucrurile au ieşit din nou aşa cum şi-a dorit .
Dar când a început să simtă apăsarea necruţătoare a singurătăţii ... Ei bine , atunci s-a consolat câteva zile cu prezenţa Emmei , colega ei de bancă şi totodată singura care încă se mai străduia să-i înţeleagă mentalitatea încâlcită , întortocheată şi complicată la fel ca ea . Însă Emma nu se putea muta cu totul în casă . Avea familia ei desigur . Aşa că Alice sfârşi din nou singură şi plictisită . Îşi petrecea majoritatea timpului în faţa laptopului , dar nici măcar asta nu reuşea să-i umple golul dinăuntrul ei . Era obişnuită într-un fel să fie pe cont propriu , nefiind învăţată să comunice , dar nici noua ei ocupaţie , blogul , nu mai reuşea s-o satisfacă pe deplin .
,,Well , dacă tot nu am ce face ...’’ . Îşi aruncă fără chef un hanorac pe ea şi ieşi din casă cu o nerăbdare stranie , lăsând paşii să o poarte în parcul amenajat pentru copilaşi . Se aşeză într-un leagăn , permiţând vântului să-i lipească şuviţele rebele de chip . Ce altceva putea face ?
Fără să vrea , îşi aminti o parte din trecutul ei , parte pe care alesese să o îngroape sub o mască compusă cu grijă .

[Flashback]

- M-am săturat să tot încerc de una singură ! ţipa Alice .Pur şi simplu nu-ţi pasă !
- Nu ai dreptate ... încercă să o contrazică Cecilie .
- Ba exact aşa e cum spun eu ! Mă foloseşti , îţi baţi joc de mine , aia faci ! Problemele mele îţi strică ziua , ai uitat ?
- Am greşit ... Alice , stai !
- Nu mai vreau să întreţin această relaţie de ,,prietenie’’ pe care şi aşa mă străduiesc de atâtea luni s-o menţin vie . Crezi că nu mi-a ajuns ? Crezi că nu am şi eu o limită ? Încearcă să mă înţelegi măcar o dată dacă spui că îţi pasă aşa de mult ! Mă faci să sufăr . Ceea ce simţi tu acum nici nu se compară cu ce am simţit eu în fiecare seară din ultimele luni . Te-ai folosit de mine , asta ai făcut !
- Nu vreau să pierd prietenia noa ...
- Vorbe goale ! o întrerupse Alice . Nu-ţi pasă decât de tine şi atât . Eşti o egoistă !
- Greşeşti ... mai dă-mi o singură şansă ...
- A câta oara ? A câta oară să tac şi să o iau de la capăt ? A câta oară ?
Câteva lacrimi îi udară obrazul .
- Şi tot eu plâng ... tot mie îmi pasă cel mai mult ...
[End of flashback]

Îşi duse mâna la colţul ochilor şi luă o picătură cu ajutorul degetului arătător . Lacrimi ... lacrimi care începură să curgă şiroaie , umezindu-i chipul în totalitate . Trecuse atâta timp de atunci şi totuşi continua să sufere , să-şi dorească să nu se fi certat atunci cu Cecilie . Poate că dacă nu ar fi deschis subiectul în momentul respectiv... Îi era dor de timpul petrecut cu ea , de telefoanele de la miezul nopţii , de discuţiile despre orice fleac , îi era dor de ea , de Cecilie ... Dar era prea târziu aşa cum fusese şi atunci . Prea multe luni în care a trebuit să se lovească de in diferenţa ei şi prea rar de zâmbetul şi veselia ce o caracterizau atunci pe aşa zisa prietenă a sa . Mult prea târziu , dar tot îi simţea lipsa enorm .
Zâmbi amar la acest gând . Amintirile erau singurul lucru care-i mai rămăseseră din toate astea şi care reuşeau cumva să o mai facă să zâmbească după atâta timp . Doi ani de zile se luptase cu sine să nu reia legătura cu ea şi ajunsese să-şi piardă încrederea în oameni . Nimeni nu reuşea să se mai apropie de ea la mai mult de câţiva metri . Nimeni nu intra în vorbă cu ea , nimeni nu încerca să înţeleagă starea ei , nimeni în afară de Emma .
Prietenia ... un cuvânt cu adevărat important pentru cei ce îi înţeleg sensul . Ar trebui să fie cel mai frumos lucru din câte există faptul că îţi împărtăşeşti viaţa cu un alt om care te înţelege şi te susţine atunci când ai mai multă nevoie de asta . Dar când descoperi că eşti doar o unealtă în mâinile societăţii care au tupeul să îşi spună prietenii tăi ? Ce faci atunci ?

Asa cum ti-am promis, m-am apucat sa-ti citesc ficul... so:

Acei oameni care sunt întotdeauna acolo , susţinându-te pe tine , un biet nenorocit . - Ai zis bine, hai ca-mi place

Ei bine , numele meu este Alice , o mică franţuzoaică de 17 ani , iar acesta este blogul meu , locul unde îmi aştern gândurile bune sau rele , încercând să-i ajut măcar cu sfaturi pe cei ce seamănă cu mine cel puţin din punctul de vedere al modului de viaţă . - Wow, deci chiar nu ma asteptam la asta, dar imi place ideea.

Îi era dor de timpul petrecut cu ea , de telefoanele de la miezul nopţii , de discuţiile despre orice fleac - ce seamana a noi =))

Mada, chiar m-ai surprins! Nici nu stiu cu ce sa incep...
Imi place cum ai descriso pe Alice si cum ai descris tot ce face ea. O faci sa para o adolescenta normala din ziua de azi cu problemele ei, asa cum are oricine si asta e interesant :-? e un fic tocmai bun pentru cei care au probleme cu carul.
In al doilea rand, vad ca ti-ai schimbat stilul de la multa descriere plictisitoare la multa naratiune interesanta. Imi place noul tau stil sa sti, esti pe calea cea buna :]]
Incepi sa semeni a scriitoare sincer, am prins deja gustul ficului si deabea astept sa postezi nextul. Anyway, subiectul e tare interesant si ai muuulte de povestit pe aici despre prietenie, fiindca acesta e un subiect despre care ai putea palavragi la nesfarsit. Cat despre sfarsitul capitolului... m-ai dat pe spate! E plin de adevar si imi place cum ai spus-o.
Sper sa pui mai repede capitolul urmator. Ja ne`

Multumesc mult Reiko , ma bucur tare mult ca iti place sincer , stii ca aveam nevoie si de aprobarea ta ) . Acum uite next-ul :

Capitolul II – Înapoi la realitate


A doua zi de dimineaţă , când deschise ochii , Alice constată cu uimire că are o durere cruntă de cap şi că nu prea ştie mare lucru din noapte trecută . Ultima dată când fusese conştientă se întâmpla undeva între amintiri dureroase şi lacrimi irosite fără rost . Încercă să se ridice , sprijinindu-se în coate , aruncând indiferentă o privire locului unde se afla . Bine , nu era acasă , dar atunci unde ? Scârţâitul unei uşii o puse în alertă , făcând-o să sară automat în picioare .
- Te-ai trezit deci ... spuse o voce cunoscută .
Corpul i se relaxă , lăsându-se să alunece înapoi în pat . Părul răvăşit îi gâdila pielea , făcând-o să tragă de firele neascultătoare . Într-un fel , îşi distrăgea atenţia de la lucruri la care pur şi simplu nu voia să se gândească în acele clipe .
- Cum te simţi ?
Închise ochii , vrând să alunge vocea şi totodată zumzăitul dinăuntrul ei . Voia doar să se piardă în vălurile de mătase ale subconştientului , singurul loc sigur din mintea ei . Strânse pleoapele , concentrându-se la acel compartiment ce putea să îi ofere liniştea totală şi mult aşteptată .
- Alice ?
Nesiguranţa din vocea melodioasă de lângă ea o făcu să revină la realitate , sau mai bine spus , o sili să facă acest lucru . Genele îi tremurară puţin ; ochii verzi ce parcă deveniseră lichizi fixară mai întâi tavanul şi mai apoi pe posesoarea glasului dulce .
- Mhm ?
Se ridică în poziţie de şezut , abia acum dând atenţie persoanei care îşi făcea griji pentru ea . O fată ce părea că nu are mai mult de 15 ani , cu părul cel roşcat strâns într-un coc împletit , cu ochi căprui , blânzi ce o studiau atenţi . Un zâmbet binevoitor apăru într-un colţ al chipului menit să o încurajeze pe Alice să vorbească ceea ce se şi întâmplă .
- Cum am ajuns la tine , Emma ?
- Nu-ţi mai aminteşti nimic ? întrebă uimită cea ce răspundea la numele de ,,Emma’’ .
- Nu chiar ... ieşisem la o plimbare prin parc , asta ştiu . Dar mai departe ...
Se opri , privind-o întrebător . Normal că ţinea minte cum plânsese , năpădită de dorul năprasnic al trecutului . Dar păstrase această ,,istorioară’’ pentru ea încă de când avusese loc , adică în urmă cu doi ani . Aşteptă ca amica ei să reia ideea pentru a o lămuri măcar parţial dacă nu complet .
- M-ai sunat la miezul nopţii , plângând în hohote şi implorându-mă să vin să te iau din parc ! spuse simplu , urmărindu-i reacţia .
- Am făcut eu asta ? întrebă , total dezarmată . Nu se aşteptase să audă acest lucru , nu îi stătea în fire .
- Şi când am ajuns , erai întinsă pe o bancă , adormită şi murmurând întruna chemări la adresa unei oarecare Cecilie .
Alice încremeni . Se crispă toată , privind imediat în altă direcţie . Cum putuse să fie aşa de proastă şi de neglijentă ? Şi de ce nu îşi aducea aminte nimic din toate astea ? Se trădase în cel mai stupid mod cu putinţă şi era sigură că Emma va începe probabil să ceară detalii sau o va compătimi . O doamne , cât putea să urască asemenea situaţii , ura ca cei din jurul ei să considere că înţeleg despre ce e vorba şi să-şi prezinte falsele regrete . De parcă nu era nevoită să îndure destulă ipocrizie acasă unde jucatul teatrului era caracteristica cea mai de preţ a părinţilor ei . În faţa tuturor prietenilor de familie , ei prezentau familia perfectă , unită şi la bine şi la rău , o familie iubitoare şi atentă cu cei din jurul lor . Realitate era cu totul alta , mult mai crudă şi total opusă . Certurile erau la ordinea zilei în aşa zisul cămin , urletele celor ce îi dăduseră viaţă reuşind să acopere chiar şi volumul maxim al melodiilor ei rock ceea ce în mod normal ar trebui să fie imposibil . Tatăl o înşela pe mama care la rândul ei avea amanţi . Totul era o minciună în viaţa lor , totul ţinea numai de aparenţe . De multe ori nici nu-i păsa de ceea ce se petrecea în casa ei considerată de mulţi raiul pe pământ . Din când în când , zbieretele celor doi se revărsau asupra ei care le arunca câte o privire glaciară , ignorându-i complet . Încetase de la vârsta de 12 ani să mai încerce să schimbe ceva , iar curând după aceea camera îi deveni refugiul de zi cu zi . Încă de la o vârstă fragedă , a înţeles ce se ascundea în spatele acelei familii . Răutate , ură , singurătate , durere . Toate adunate într-un singur loc şi anume casa ei . Întotdeauna se întrebase de ce se născuse din oameni atât de prefăcuţi , dar niciodată nu găsise răspunsul . Ce rost mai avea ? Asemenea chestii nu puteau fi schimbate . Măcar atâta lucru ştia şi ea .
- Probabil ţi s-a părut , încercă Alice să o abată de la subiect .
- De fapt , eu cred ca am auzit foarte clar .
- Nu mai contează asta foarte mult acum , nu-i aşa ? Glasul ei începea să crească în intensitate .
Emma nu îi forţă mâna , ştia cât de dificilă era colega ei de bancă . Mereu se întrebase ce se ascunde cu adevărat în spatele indiferenţei fetei , dar nu fusese îndeajuns de curajoasă pentru a întreba . Se mulţumea cu faptul că îi putea fi alături atunci când i se permitea . Micile momente în care se deschidea Alice faţă de ea erau foarte neclare , doar o înşiruire de fapte fără legătură . Se străduia să înţeleagă , asta putea spune oricine , dar nu reuşea întotdeauna . Iar acum ... acum avea ocazia să afle o parte din trecutul sumbru ce era legat de prietena ei şi nu avea curajul necesar pentru a o face . Nu se simţea în stare să ia atitudine , nepregătită probabil să suporte consecinţele ce desigur vor urma după asta . Lăsă capul în jos , frângându-şi degetele , evident preocupată . Aşa făcea întotdeauna . Aşa era mai bine pentru amândouă .
Alice răsuflă uşurată . Nu se simţea deloc în stare să facă faţă unui interogatoriu . Îi zâmbi încurajator .
- Mulţumesc . Sincer , nu ştiu ce mă făceam dacă nu mă găseai .
- E în regulă . Nu asta fac prietenii ?
- Prietenii ... da ...
Emmei nu îi luă mult să observe tristeţea , chiar melancolia cu care colega ei rostise acele cuvinte . Poate că asta a fost exact veriga lipsă , lucrul ce îi dădu curajul să întrebe pentru prima oară ce se întâmplă .
- Cine e Cecilie ?
Întrebarea avu ecou în sufletul lui Alice . Înăuntrul ei se petrecu o schimbare chiar în acelaşi moment . Încăpăţănarea neclintită cu care refuzase până atunci să se destăinuie în faţa cuiva parcă se evaporă . Era atât de simplu să îi povestească Emmei tot ce se întâmplase cu doi ani în urmă ... să spună cuiva cât de mult suferă şi cât de singură se simte . Era atât de uşor şi ştia că se va simţi mult mai bine după . Chiar deschise gura să vorbească , dar constată că nu poate scoate niciun sunet . Nu putea articula niciun cuvânt . De ce ?
-Alice ... de ce plângi ? auzi o voce alarmată .
Îşi atinse obrajii şi constată cu uimire că sunt umezi . Vedea ca prin ceaţă . Voia să se oprească . Chiar aşa , de ce plângea ? Se cutremură . Nu dorea asta . Ce Dumnezeu se întâmpla cu ea ?
Emma încremeni . O făcuse să plângă , sfinte sisoie . Nu ştiu ce să facă , la început se panică . Apoi totul i se păru firesc , logic . Braţele ei o cuprinseră protectoare pe Alice , mângâindu-i părul .
- Gata , e în regulă acum ... sunt aici , eşti bine ...